A+ R A-

Despre Ocna Mures

M-am născut la Ocna Mureș pe 18 mai 1952 și primii opt ani i-am petrecut în casa bunicilor, Ana si Nicolae Dobra, din „Bosnia”. Părinţii mei lucraseră împreună la Uzinele „Solvay” (Eugenia Eva, contabilă, iar Gabriel Anastasiu, inginer chimist).


Am început școala în clasa Doamnei Rodeanu, neuitata învăţătoare, după care ne-am mutat la București, unde tatăl meu a devenit col. dr. ing. profesor, la Academia Militara.


Am urmat aici școala generală, am trecut prin liceul  ”Gheorghe Lazăr” și am continuat cu Facultatea de limbi germanice (sectia engleză-franceză), unde profesorii emeriţi Alexandru Mitru, Leon Leviţki și Alexandru Graur mi-au trezit gustul pentru carte. Absolvirea mi-a shimbat perspectiva: am devenit profesor de  limba engleză la un liceu din Ploiești și asistent de limba franceză la Institutul Politehnic din București.

 

De la plecarea prematură a lui Emil Huiculescu, baschetul a pierdut teren în Ocna Mureş în detrimentul fotbalului şi al voleiului. Dar orașul nostru, Ocna Mureş este prezent şi în baschet la cel mai înalt nivel; începând din anul 2012, Dragoş Daniel GHEORGHE, este o prezenţă constantă în loturile naționale ale României, sportivul născut în orașul nostru, jucând la Campionatele Mondiale şi Europene la care naționala de juniori a României este mereu prezentă.

 

Vremuri şi vremuri...

Email

 

Motto: Oraşului meu

Ce bine-a fost când a fost rău:

Muream pe-atunci de dorul tău; (...)

Ce rău e azi când este bine:

Când nu mai mor de dor de tine”.

Nicolae Dabija

 

Pe Uliţa Mică din satul Ciunga de odinioară, astăzi strada Libertăţii din cartierul Uioara de Jos, pe la mijlocul ei, consăteanul meu, Aurel Păcurar, şi-a ridicat o casă falnică de adevărat gospodar. Bun meseriaş la Uzinele sodice din Ocna Mureş, dar şi agricultor pe măsură, Aurel reuşea, toamnă de toamnă, să-şi umple coşerele cu produce agricole, în special porumb şi grâu. De asemenea, deţinea o suprafaţă apreciabilă de viţă de vie nobilă, iar vinul obţinut era de o calitate superioară.

Aşa se face că, la îndemnul şi rugăminţile unor prieteni, îi trecem pragul pentru a procura o damigeană de vin necesară sărbătoririi onomasticii unuia dintre ei. Îi fac cunoştinţă, rând pe rând, cu Tavi Nicoară, Bubu Pădureanu şi Radu Horea. Fără să stea mult pe gânduri, Aurel coboară în pivniţa casei şi se întoarce cu damigeana şi o găleată pline ochi cu vin. Suntem rugaţi să gustăm din licoarea alb-rubinie, cu un gust de busuioacă, numai bună de pupat şi apoi de băut. Timpul parcă zboară, iar noi devenim tot mai vorbăreţi. Încercăm să îngânăm un cunoscut cântec popular din zona noastră. Numai că sare minunata noastră gazdă, Aurel, care ne atrage atenţia să nu cântăm prea tare că-i deranjăm câinele şi ne poate chiar ataca. Discuţiile continuă într-o atmosferă destinsă, veselă chiar. Îl oprim pe Aurel să mai intre în pivniţă pentru a umple încă o dată vasul golit de noi. În drum spre casele noastre, colegii au avut numai cuvinte de laudă la adresa ciunganului Aurel pentru modul în care ne-a omenit. Dar şi Aurel, la rându-i, s-a lăudat la cunoscuţi zile în şir cum că i-au trecut pragul casei patru studenţi dintre care doi ficiori de popă.

 

Ca reporter de teren am avut fericita ocazie să străbat toate judeţele ţării noastre. Am călătorit cu avionul, trenul, autobuzul, tractorul, dar şi cu şareta sau alte vehicule trase de animale. Aşa se face că, în judeţul Botoşani, să zicem, am ajuns să vorbesc cu oameni ai locului din comuna Flămânzi, dar şi cu cei din oraşul Dorohoi sau din localităţile ce poartă numele marilor patrioţi români Mihai Eminescu şi George Enescu. În judeţul Arad, bunăoară, am străbătut zona Lipova, cu renumitele podgorii de la Miniş, Ghioroc, Păuliş, precum şi zonaele de graniţă Nădlac şi Chişineu Criş. În Teleorman, judeţ cu mare pondere în agricultura României, am cunoscut conducători de mari unităţi agricole, cum erau cele din Alexandria, Purani şi Drăgăneşti Vlaşca, dar şi ai marilor întreprinderi industriale din Turnu Măgurele sau Zimnicea. Practic, pot spune că nu există judeţ în care să nu am o veche cunoştinţă.

 

Prin anii şaizeci, pe la mijlocul lor, după stagiul militar efectuat la o unitate de tancuri, sunt lăsat la vatră, nu contează gradul ci, mai degrabă, funcţia: comandant de tanc pe timp de luptă. Pe atunci, după părerea mea, ostăşia se întindea prea mult ca perioadă (doi, trei ani), mai ales pentru tinerii cu studii medii. Am avut un coleg de cătănie, de exemplu, care într-o lună de zile a învăţat cam tot ce se putea şti despre un tanc T-34/85. Drept recompensă a fost folosit la mai multe corvoade. Şi câte nu sunt de făcut într-o unitate militară cu sute de soldăţoi. Vă spun cu mâna pe inimă că nimeni, dar absolut nimeni, nu m-a întrebat unde am făcut armata, până în anii democraţiei noastre originale, când, la un test de ocupare a unui post de conducere într-o instituţie centrală, am avut parte de o asemenea întrebare din partea unui demnitar de rang înalt. Când a auzit de tancuri, a rămas dezamăgit.

Pagina 2 din 11

Listare copiere alb negru si color, tipar digital, productie publicitara, carti de vizita in Cluj
mobilier rustic gradina

Vizitatori online

Avem 74 vizitatori online