A+ R A-

Spovedania câinelui

Email

Bunica mea, Anica, a murit când eu aveam doar şapte ani. Aşa că m-am ataşat de o altă bunică, Carolina, o vecină de peste drum de mine. Rămasă văduvă şi singură, bunica Carolina mă folosea la lucruri mai uşoare, cum ar fi să-i mulg vaca, să-i aduc o găleată de apă de băut, să-i mai cumpăr câte ceva de la cooperativă, să-i adun prunele şi multe altele. Nu era duminică lăsată de Dumnezeu în care bunica Carolina să nu se îmbrace în costum naţional, scos din lada de zestre, şi să plece la biserica din deal.

Toţi ne uitam şi admiram frumuseţea portului popular, al omului care l-a îmbrăcat. De cum intra în biserică se ducea aţă spre altar şi se închina în genunchi în faţa icoanelor, a preotului. Numai că, în duminica respectivă, de cum a îngenunchiat, preotul a amuţit şi s-a retras cu spatele în altar, închizând uşile în urma sa. Bunica Carolina a rămas nedumerită de gestul preotului. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Şi ce vede credincioasa femeie? Câinele ei, Azor, o însoţise până în faţa altarului şi stătea în două labe, cu limba scoasă, în dreapta sa. Noroc că patrupedul nu a lătrat să sperie pe toată lumea prezentă la slujbă. De cum a ajuns acasă m-a strigat în gura mare să-i leg câinele deoarece a făcut-o de râs în faţa popii. A doua zi a ştiut tot satul de păţania bunicii Carolina. Dar şi măsura luată de ea a fost drastică pentru animal. N-a mai fost lăsat slobod multă vreme.

 

Text apărut în cartea  "Snoave şi peripeţii din anii copilăriei" de Ovidiu Marian, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2015

Listare copiere alb negru si color, tipar digital, productie publicitara, carti de vizita in Cluj
mobilier rustic gradina

Vizitatori online

Avem 63 vizitatori online