A+ R A-

Cu mâna în scorbura copacilor

Email

 

Nu cred, sunt sigur că nu există vreun om din satul meu care în timpul copilăriei să nu fi căutat măcar o dată cuiburi făcute de diferite zburătoare, în care să găsească ouă de coţofană, cioară, guguştiuci, porumbei sălbatici, vrăbii, pupăză, mierlă, cinteză, ciocănitoare şi chiar uliu.

Aşa că nici eu n-am sărit această perioadă absolut fermecătoare a primilor ani de şcoală. De cum dădea primăvara şi întreaga varietate de păsări îşi amenaja cuiburile te miri pe unde, începeam căutatul ouălelor. Şi, ca mai în tot anul, începeam cu Valea Papii, vale pe care curgea un firicel de apă tocmai de la fântânile pădurii. Apa era foarte curată şi folosită de localnici, în special, la adăpatul animalelor (vite, oi, cai), dar şi la prepararea unei soluţii de stropit viţa de vie împotriva manei. Aproape din zece în zece metri întâlneai câte o salcie, îmbătrânită de vremuri, cu trunchiul cojit şi găunos din care dădeau ramuri foarte flexibile. Luam la pas valea de la un capăt la altul. Dădeam ocol tuturor sălciilor şi copacilor întâlniţi. Aproape în fiecare scorbură, vrăbiuţele îşi amenajau cuiburile. Fără să stăm pe gânduri, prin rotaţie, Milu, Sâvu, Luţu, Eugen, sau cine ne mai însoţea în ziua respectivă, îşi băga mâna în scorbură şi spunea cu voce tare: ouă sau pui. Iar noi, cei din jurul copacului, ne bucuram. Vrabia, pe cât este de mică şi cu penele împestriţate în negru, pe atât este de prolifică. În cuiburile vrăbiilor găseam întotdeauna peste zece ouă. Noi luam doar câteva, cât să ajungă fiecăruia pentru colecţia proprie de ouă.

Valea duce în Pădurea Teleacului. Până a intra în pădure ne oprim la fântânile cu izvoare din dealul ocupat cu arbori falnici. Ne scoatem o găleată de apă cu cumpăna fântânii. Pe rând, ne băgăm capul în găleata mare, din doage de lemn şi legată de jur împrejur cu cercuri metalice, şi ne potolim setea. Intrăm în pădure. Mai întâi ne lovim de fâşia ocupată cu aluni, arbuşti căutaţi, în special, toamna pentru fructele lor comestibile, dar şi primăvara pentru a ne face rost de beţele înalte şi elastice pe care le utilizam drept undiţă. Tot în aceşti arbuşti obişnuiau să-şi facă loc de cuib guguştiucii şi porumbeii sălbatici. De fiecare dată, intraţi în pădure, făceam gălăgie câteva secunde, după care tăceam mâlc. În apropiere se auzea zborul de păsări. Ne îndreptam imediat în zona respectivă. Din cauza zgomotului, porumbeii îşi părăseau culcuşul format doar din câteva beţişoare uscate. Aşa că, fără mari eforturi, vedeam şi puteam lua ouălele. Pe măsură ce înaintam în pădure, copacii deveneau mai robuşti şi mai deşi. O luam pe cărările ştiute de noi. Chiar dacă se află la înălţime, ţărcile (coţofenele) ne simţeau prin preajmă, la fel şi ciorile. Cuiburile acestor zburătoare sunt destul de mari, formate ca un coş din nuiele, zidite parcă cu pământ, dar şi acoperite cu diferite beţe, lăsând doar un orificiu de intrare. Ca să ne urcăm în copacul unde se adăpostesc ţărcile şi ciorile, formam o scară a măgarului şi cel mai iute şi mai uşor dintre noi să căţăra până la cuib. Cei de jos întindeam o cămaşă sau haină la nivel de un metru de sol pe care cel ce băga mâna în cuib arunca ouăle, iar acestea, în cădere, nu se spărgeau. Oul de ţarcă este aproape de mărimea unui ou de porumbel şi poartă puncte de culoare albastră, iar cele de cioară au cam aceeaşi mărime, dar poartă puncte negre. Ajungem la grădina pădurii, grădină cândva locuită şi bine îngrijită. Au mai rămas pomii fructiferi, în special meri şi pruni, care an de an erau încărcaţi de roade. Într-un măr de talie înaltă spre vârf, o ciocănitoare a bătut zile în şir cu ciocul puternic şi ascuţit pentru a-şi putea face cuibul chiar în măduva trunchiului. Orificiul de intrare în cuib era perfect rotund de parcă s-ar fi folosit compasul. Nu departe, în ramificaţiile dese ale unui prun, pupăza, o pasăre călătoare de o rară frumuseţe, cu un moţ de pene portocalii pe cap şi cu aripile viu colorate, şi-a ţesut, pur şi simplu, adăpostul. Până şi pereţii cuibului erau bine legaţi cu sfoară găsită de pupăză de te miri unde. Nu mai spun că ouăle sunt de un alb imaculat şi pline de pete rozalii. Ne minunăm de frumuseţea cuiburilor acestor păsări, de ouăle văzute şi mergem mai departe prin pădure. Ne oprim în faţa unui stejar secular. Îi dăm ocolul şi abia îi zărim vârful de unde, din cauza gălăgiei făcute de noi, îşi ia zborul uliul, o pasăre răpitoare de zi, spaima puilor de găină şi de raţă. Nu prea are nimeni curajul să urce tocmai în vârful stejarului. Totuşi încearcă Milu, care şi reuşeşte să ajungă la cuibul acestei puternice zburătoare. Oul este asemănător cu cel de bibilică, dacă nu un pic mai mare.

Şi uite aşa, în una sau două săptămâni, adunam ouă de la tot păsăretul din zonă. Ajunşi acasă, luam fiecare ou în parte şi, cu mare migală, îi scoteam conţinutul şi apoi îl aşezam într-o cutie specială. Şi astfel, fiecare reuşeam să alcătuim o colecţie de ouă, pe care, cu mare satisfacţie, o predam şcolii. Sigur că învăţătoarea, profesoara ne lăuda în faţa clasei, a colegilor, pentru gestul făcut.

 

Text apărut în cartea  "Snoave şi peripeţii din anii copilăriei" de Ovidiu Marian, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2015

 

Listare copiere alb negru si color, tipar digital, productie publicitara, carti de vizita in Cluj
mobilier rustic gradina

Vizitatori online

Avem 125 vizitatori online